Evul Mediu

Multe dintre cosmeticele amintite mai sus au trecut şi de perioada medievală, cruciaţii aducînd din Orient uleiuri şi parfumuri. În timpul Renaşterii, cosmeticele pe bază de plumb erau folosite în mod exagerat.

În prima parte a acestei perioade, excesul în folosirea cosmeticelor a fost temperat de Biserica, preocuparea pentru frumuseţe reaparand abia în Renaştere şi luand, în unele ţari europene, o amploare deosebita.

În Franţa, la curtea regelui Ludovic XIV, dar şi a predecesorului sau, se foloseau cantitaţi însemnate de pudra pentru machiajul feţei şi a perucilor. Mercier (un literat al vremii) specifica, într-una din scrierile sale, ca pentru pudra folosita de cei de la curte, timp de un an, se consuma o cantitate de grau echivalenta cu raţia zilnica necesara hranirii a 11.000 de oameni.

Tot în aceeaşi perioada a aparut şi moda falselor aluniţe, care erau lipite pe faţa, în scopul ascunderii semnelor lasate de variola.

La noi în ţara, moda machiajului a luat amploare dupa 1820, o data cu adoptarea portului european. Pentru rumenirea feţei se foloseau plante, precum coada cocoşului, frunze roşii de rachita, branduşe, sfecla şi chiar hartia roşie de ambalaj.

Sprancenele şi pleoapele se înnegreau cu funingine de pe fundul oalei, cu carbune de tulpina de busuioc sau cu dopuri arse. Aluniţele erau marcate cu ajutorul chibriturilor stinse.